Munca fericită 
“Așa se întîmplă la bătrînețe cu mulți muncitori: substanțele solide cu care au de-a face decenii întregi îi învață pe ascuns caracterul veșnic al destinului pieritor general. Sub privirile lor au ieșit din exploatare locomotive, au zăcut cu anii în bătaia soarelui, iar mai apoi au fost trimise la fiare vechi.” (Andrei Platonov – Cevengur)

La sfîrșitul comunismului eu eram la începutul adolescenței. Țin minte și privațiunile orășeanului din Bucureștiul sfirșitului de deceniu 8 al secolului trecut dar și beatitudinea solară a copilăriei unde încă mai exista maidanul din curtea școlii, unde adevărurile erau trăite direct nu descrise pe internet. Știu că mă întrebam mirat ce se va întîmpla cînd se va face Vest și aici la noi, ce se va alege de toate pancartele ce păreau omniprezente? Ele promiteau un viitor luminos, urau sănătate și forță conducătorului, propuneau pacea universală, prescriau o vocație solară a muncitorului în uzine. Industria era totul, munca onorabilă se presta acolo, pînă și pancartele erau sudate și confecționate prin procese metalurgice grele. Totul părea incoruptibil, sloganele erau noile rugi sudate-n fier, muncitorii noii sfinți căliți în cuptoare, comunismul – noua religie roșie ce sufla pucioasă, cocs și negru de fum. În doi ani la începutul anilor 90 toate urarile și dezideratele turnate în metal pentru vecie au dispărut ca și cum n-ar fi existat. Părea incredibil chiar și pentru mine care am trăit totuși comunismul muncitoresc mai mult de pe margine, eram prea mic, totul era posibil, nu făcusem încă nicio alegere decisivă. Sufletul a apucat să trăiască ceva înainte de 89 însă ochii mi s-au deschis după Revoluție. Dan Palade s-a născut odată cu industria comunistă și avea vîrsta cristică în timpul destrămării Cortinei de Fier. S-a născut în Onești, un oraș moldovenesc în care fetele devin gimnaste iar bărbații se angajau în petrochimie. Familia vrea să facă vioară însă el era sedus de mirosurile terebentinelor din clasa alăturată de pictură. Din frondă vrea autonomie personală și se angajează în industria socialistă. Nu existau însă prea multe opțiuni la vremea respectivă, orice soluție de viață liberală se cîștiga cu mult risc. E nevoit să fie legal pentru a-și “alimenta” ilegalitățile personale. Comunismul promitea o emancipare laică a individului însă calea prin care acest lucru urma să se petreacă avea toate datele unei mistici de tip mesianic. Calea solară, omul nou, eliberarea personală se realiza prin muncă, iar munca cea nobilă, munca coșer era cea prestată în uzine. Această mistică a muncii organizate în industrii de profil nu a fost doar un construct fără carismă. Retorica aceasta a sedus multă lume, a produs un nou orizont personal în condițiile în care celelalte soluții soteriologice erau privite cu suspiciune. Dan nu aderă însă la acest mit. Lucrează din greu în uzine, face toate muncile toxice ale petrochimiei dar păstrează în suflet două dorinți fierbinți: să facă pictură și să plece din țară. Prima și-o alimentează cu greu în extra-program însă cea de-a doua nu-i iese nicicum. Dincolo de accidentele personale, Dan e un exemplu paradigmatic de neaderență la mitologia comunistă în jurul muncii. În spațiul carpato-dunărean și poate chiar în cel balcanic munca nu e o activitate prin care omul își capătă salvarea. Ea e văzută ca o corvoadă, un produs secundar al căderii din Rai. În românește există un cuvînt de origine slavă – „slujbă”, des folosit, care atestă în mod clar raportarea la muncă ca la un supliciu. E foarte probabil că idealizarea comunistă a efortului muncitoresc colectiv să fi fost un produs importat din cultura vestică – protestantă. Astfel, nu s-a produs decît o hibridizare incompletă într-un spațiu românesc fatalist. Românul excelează în ironie, chef și dubiu existențial mai degrabă decît în obsesia construcției viitorului prin roboteală susținută. Dan Palade e un exemplu în felul cum putea fi rezolvat acest conflict. Nu e vorba de refuzul muncii în cazul lui ci de inaderența la mitologia comunistă a muncii industriale salvatoare. Pe de altă parte Dan căuta un alt tip de echilibru, acela al muncii fericite. Munca fericită nu poate avea program fix, nu e impusă ci e benevolă, rareori produce obiecte utile și e mai degrabă construcție interioară decît acumulare de lucruri. E ceea ce noi numim cu titlu generic – artă. Tot ce iese din efortul artistic nu slujește “întregului popor” ci doar alină sufletul unui muncitor ce caută eliberarea din slujbă prin artă. Anii tranziției către o societate deschisă sunt trăiți cu un amestec de speranță și dezgust amar. Lumea dezamăgește și atunci efortul artistic interior capătă și mai mult sens. Lucrările lui Dan devin instantanee melancolice ale unei lumi ce producea coloși de fier și beton și care acum au intrat în pămînt, în uitare, în neant. Miza lucrărilor cu titluri toxice precum “Nor de clor”, Solvent”, “Ceață de cianură” sau “Transvazare” ține de negarea neantului uitării, a posibilităţii dispariţiei fără urmă a ceea ce a fost imaginaţie, idealul construcţiei prin muncă fericită. Mastodonții industriei socialiste s-au prabușit, au ruginit și au intrat în pămînt, caprele pasc liniștite printre ruinele care de abia se mai întrevăd. Doar memoria persistă în sufletul artistului ca o fantomă de neînfrînt. (Dan Popescu)

“Cu cît mă depărtam de experiențele și traumele anilor construcției socialismului cu atît deveneau mai prezente, mai sincretice, formele construcțiilor industriale - mari hale, rezervoare și coloane de decantare, de rafinare, furnale si turnuri de răcire, estacade și pasarele - punți din trecut către prezentul meu urmărit de cețurile cianurice ale dimineților unui proletar rebel. Imagini ce le sintetizam în contextul prezent ca pe niște atacuri acide pe suportul organic al orizontului, un transfer în gelatina transcendentului, o mutuală contradicție între formă si semn. Așa s-au născut aceste imagini, umbrite de sugestia realității purtînd duhul formei de odinioară. Dacă sufletul mișcă trupul atunci mintea exprimă forma!” (Dan Palade)