De moarte nu vorbești pentru că o provoci, nu-i spui pe nume pentru că aude și vine. Cînd e prezentă în cameră atunci cînd cineva a murit, se maschează oglinzile în așa fel încît ea, mare amatoare de multiplicare, să nu poată folosi reflexia speculară. Cu ea încingem un fel de dans ritualic în care ne prefacem că nu există, o atacăm pe flancuri sau îi întoarcem spatele. Este, pînă la urmă, o tehnică de luptă; îmi aduce aminte de un documentar cu cimpanzei în care înfruntarea dintre cei doi rivali debutează cu un foarte amuzant joc al eschivei. Cimpanzeul șef, cel care este atacat, tronează în fund asupra teritoriului. În momentul cînd apare pretendentul, cimpanzeul – rege se preface multă vreme că celălalt nu există, privește peste tot numai la inamic nu, e interesat de fiecare firicel de iarbă numai de prezența pericolului nu. Sigur, încăierarea e inevitabilă însă reflexul acesta de a amîna, de a întîrzia climaxul, e unul natural. Oamenii normali, stîlpii societății, noi toți practic, avem în arsenalul nostru de luptă această armă. E o tehnică care amînă inevitabilul, prelungește viața călduță, confortul, somnul, vacanțele, maschează dramele în favoarea depresiilor.
Există pentru artiști și o altă opțiune. E varianta atacului frontal. Pînă la urmă, în ciuda tuturor comentariilor, moartea e subiectul principal. E singurul subiect ce nu dispare cînd mijloacele de producție evoluează sau cînd pacea universală a fost atinsă. Ea e catalizatorul oricărei plăceri individuale și colorează orice sentiment uman. Fără ea, vorba poetului, nu mai ai casă-n care să te întîmpine cuvinte calde. Artistul e însă dator, mai devreme sau mai tîrziu, să-i iasă fățiș în cale. E un joc de șah, Hîrcei îi plac jocurile. E un mister de ce-i place emulația, asta ar presupune că admite că poate pierde partida. N-o pierde însă niciodată. Cît timp însă joacă, e monomaniacă, nu face altceva. Prin această provocare riscantă, artistul cîștigă timp. Este timpul cu adevărat intens, trăit din plin, extatic, de o concretețe plenară.
E important să pui totul în joc, să nu fii chill; în cazul artistului plastic, tabla de șah e verticală, acolo vei pune tot ce crezi că deții. Ai nevoie de liniște, orice bruiaj te va deturna doar pe tine, Nemiloasa are o concentrare de fier. Cum poți juca? Există două tipuri de strategii. Prima implică umor. Funesta este luată la mișto. Craniile vor rîde, Ea e înfățișată ca o caricatură a firii, descărnată, ridicolă, un instrument esențial dar inutil al transcendenței. Ea nu schimbă viața, îi produce un nou început. E o babă proastă cu o singură idee fixă. E și ea manipulată de ceva mai presus decît ea, ca noi toți, e prietena noastră hidoasă, sperietoarea de ciori a sufletelor slabe. Această tarantelă poate fi jucată un timp, Albitura nu are umor, perplexitatea ei în fața hazului nu durează mult. Riști să ți-o iei dacă insiști prea mult. Ca să continui șahul ai nevoie de o strategie mai puternică. Ceva ce instaurează un pic seriozitatea. Artistul trebuie să găsească puterea să devină un fel de fashion designer funerar. I se va propune Descărnatei tot soiul de veșminte colorate. Vor fi pînze colorate, evident. I se va propune mai întîi un costum pentru momentul cînd cutreieră mările. “Oarba”, cum îi spun marinarii, va fi o tigvă solară neagră, scursă, deasupra unei bărci de tip gondolă, scursă și ea, plutind pe mări verzi – fetide. Pentru viața în cetate, i se va propune o variantă subtilă, în urbe nu poți să defilezi cu glugă sau machiat sangvin, nu te va lua nimeni în seamă sau vei intimida la fel de mult ca un personaj de Haloween. Astfel, Năpraznica va deveni un fulger negru, invizibil pentru cetățeni, dar eficient precum e curentul electric. La malul mării, pe grinduri, va fi un curcubeu ce bîntuie serile. Pentru constructori, cei ce luptă împotriva zădărniciei punînd piatră peste piatră, Distrugătoarei i se va propune să fie o absență, va fi ruptura din coloană. Pentru doamne, ea va avea gheare ce strîng geneza într-o menghină fără ieșire. În natură, unde omul simte că viața este pretutindeni, acolo unde mediul palpită ca și el, Secerătoarea va pune coasa în funcțiune pentru a transforma copacul în buștean, șarpele într-un furtun organic, omul în tigvă, pasărea într-o găină fără cap. La final, artistul îi va confecționa un costum grandios, Călătoarea se va transforma într-un Titanic tras la mal așteptînd îmbarcarea. Vaporul n-are fereastră, rampa îl întîmpină, însă nu permite accesul, Caron mai trebuie să aștepte ceva, o vreme, un an, un timp. (Dan Popescu)
