Imaginea fixă
for english scroll down

Acum vreo cinci ani de zile am realizat că a doua activitate diurnă pe care o îndeplinesc este transportul de artă. E normal, sunt galerist din estul Europei căruia încă-i place să pună umărul în activitățile mai musculare. Dacă ești atent, pînă și aici se pot revela multe lucruri subtile despre felul cum funcționează arta. Poți detecta în momentul în care transporți un tablou că lumea nu trece indiferentă pe lîngă el. Dacă-l ții de șasiu cu imaginea în lateral dreapta, să zicem, și te intersectezi cu un trecător care vine spre tine frontal, deși în mod natural trecătorul te poate ocoli prin stînga ta fără să poată vedea lucrarea, reacția neașteptată și foarte întîlnită este contraintuitivă, omul dorește să vadă ce e pe panoul pictat, face tot ce poate să te depășească prin dreapta numai ca să arunce o privire. Există o fascinație a picturii, a tabloului, a planului bidimensional în care se află o imagine fixă. Cînd transportam o sculptură sau orice alt tip de artă tridimensională curiozitatea era mult diminuată. În mod evident pictura într-un cadru bidimensional funcționează ca un pai în ochi în momentul în care e plimbată dincolo de cubul alb al galeriei sau al muzeului. Sculptura e mai concretă și ea se acomodează mai bine cu realitatea, e mai aproape de chip cioplit și mai greu de împăcat cu idealul. Pictura însă introduce derută în real. Pe acest tip de șoc funcționează și panourile publicitare, ele agață privirea mai degrabă decît vreun construct publicitar tridimensional. De ce? De ce panoul pictat e mai atractiv, de ce fascinează el, unde-i misterul? Misterul e deschis, el trebuie elucidat cu fiecare aventură picturală, eu nu am decît o simplă ipoteză legat de subiectul acesta. Consider că factorul principal este stranietatea oricărei imagini bidimensionale. Ea este fixă și diferă din punct de vedere al statutului ontologic de existența cotidiană. Nu devine, nu se mișcă, ci eventual doar sugerează mișcarea, nu vorbește ci sugerează, povestește totul dintr-un foc, e aproape de visul filosofic dintotdeauna - Universalul concret. Orice cercetare de atelier va ajunge mai devreme sau mai tîrziu să ia în calcul natura imaginii pictate și posibilitatea ei de a deveni imagine sacră, icoană. Marin Gherasim a păstrat și intensificat acest deziderat pe parcursul întregii sale cariere artistice. Scopul este păstrarea unei memorii a sfințeniei originare. Temele țin de sacru și credință – absida, scutul, cupa cristică, turnul de veghe, luntrea psihopompă, poarta și pragul de trecere. Acest tip de teme sacre nu poate fi tratat în cheie picturală frivolă, culoarea e privită ca material al zidirii și nu ca un artificiu prin care seduci. Substanțele uleioase vor avea “pondere”, impasto-ul e necesar pentru construcție și nu este un artificiu cu funcție estetică. În mod logic și compoziția lucrărilor va urmări simplitatea, de cele mai multe ori sentimentul de centralitate e predominant, temele sacre vor fi privite “de-a dreptul”. Perspectiva este minimală, idealul nu are puncte cardinale. Marin Gherasim rămîne unul dintre seniorii artei românești, un căutător al idealului sacru, un constructor și arhivator al memoriei, un pictor al interiorității imuabile. (Dan Popescu)

The fixed image
About five years ago, I realised that my second most important daily activity was art freighting. It's normal, I'm an Eastern European gallery owner who still likes getting his hands dirty with heavier work. If you're careful, even this much can outline subtle facts about the way art works. You can notice, when transporting a painting, that people don't just pass by unaffected. If you were to hold it to your side by the framework, having the image on the right, someone walking towards you might just go left around you and miss the painting altogether. The common and largely unexpected reaction is, however, counterintuitive. They want to see what the painted panel shows, they do whatever they can to move to your right side just so they can steal a glimpse. There is a fascination of painting, of the canvas format, of the two-dimensional plane where a fixed image resides. When I was moving a sculpture or any other kind of three-dimensional art, curiosity was much lower. Obviously, two-dimensional painting works like a thorn in the side when taken away from the white cube of the gallery or museum. Sculpture is much more concrete and meshes better with reality, it's closer to a carved idol and harder to reconcile with the ideal. Painting, though, sows confusion into reality. This kind of shock is what advert panels play on, they are more likely to catch the eye than any three-dimensional advertising construct. Why? Why is the painted panel more attractive, why does it fascinate, where is the mystery? The mystery is open, it must be solved with each painterly adventure, I have but one simple hypothesis on the subject. I believe the main factor is strangeness of any two-dimensional image. It is fixed and differs ontologically from the day-to-day existence. It does not become, it does not move, merely sometimes outlines the movement, it does not speak, but suggests, tells the entire story in one go, it's close to that eternal philosophical dream - the concrete Universal. Any workshop research will, sooner or later, come to take into account the nature of the painted image and the possibility of it becoming a sacred image, an icon. Marin Gherasim has kept and intensified this wish during his entire artistic career. The goal is preserving a memory of the original holiness. The themes are pertain to sanctity and faith - the apsis, the shield, the christic cup, the watch tower, the psychopomp raft, the gate and the still. This type of sacred theme cannot be painted frivolously, colour is building material, not seductive artifice. Oily matter will have 'measure', the impasto is needed to construct, and not to serve as aesthetic artifice. Logically, the compositions will keep to simplicity, most of the time the feeling of centrality is dominant, the sacred themes are 'looked in the eye'. The perspective is minimal; the ideal has no cardinal points. Marin Gherasim remains one of the seniors of Romanian art, a seeker of the sacred ideal, a constructor and archiver of memory, a painter of immutable interiority. (Dan Popescu)