Expoziția are loc pe str. J.L. Calderon, nr. 80.


ECOTOPIA 
Abolirea metaforei a fost cerută oficial de Royal Society din Londra în secolul XVIII. O lume în care valorile ṣi metodele de instaurare a lor fuseseră dovedite ca universale inaugura era adevărurilor ṣtiinṭifice ṣi a luptei contra erorilor ṣi necunoscutului. În discursul oficial sunt identificate cele două surse ale răului: ignoranṭa ce lasă lucrurile la hatârul întâmplării ṣi natura (o gheenă întunecată din care provin pericolele). O nouă lume conturată de o limbă nouă: afirmaṭiile ei derivă din axiome, exprimarea ei e demonstraṭie, ipoteză, concluzie. Credinṭa că limbajul matematic e modelul după care realitatea a luat fiinṭă se transformă în religie oficială. Giambattista Vico, profesor italian (ṭară a cărei artă era îndeobṣte condamnată pentru abuzul de metafore) are o revelaṭie: matematica e sigură, indubitabilă ṣi lipsită de pericole reale pentru că e o creaṭie umană și doar ceea ce omul a creat poate fi cunoscut pe deplin. Isaiah Berlin îl redescoperă după 300 de ani ca pe cel care avertizează asupra complacerii în acest joc pe care l-am inventat din frica de necunoscut. 
Trăim în oraṣe gândite pentru noi în numele unor legi ṣtiinṭifice, locuim în aceste plăsmuiri matematice care sunt creaṭiile arhitecturii. Am izolat pericolele naturii în cuṣti paralelipipedice ṣi le-am expus în grădini zoologice. Frica de alteritate nu a dispărut cu totul (există în continuare războaie etnice ṣi conflicte interreligioase), dar existenṭa petrecută exclusiv în limita zonelor de confort a devenit regula. Pe vremuri, doar aristocraṭia ṣi-o putea permite - ṣi nici ei nu erau scutiṭi de intrigi; azi este dreptul clasei de mijloc. 
Colajele digitale ale lui Stefan Iacob se adresează narcisismului contemporan occidental. Realizarea lor este ea însăṣi ilustrare a efortului de a evada din ecuaṭiile zonei de confort: artistul e ras în cap ca budist, a aṣteptat timp de câteva ore în spatele obiectivului o reacṭie a cămilelor, a urmărit cu cameră și trepied un balon căzut în Slovenia. Credinṭei voltairiene că raṭiunea umană e pretutindeni aceeaṣi ṣi că bunul-simṭ corect aplicat va ajunge pretutindeni la aceleaṣi concluzii, îi apar în faṭă realităṭi contemporane care ne ameninṭă construcṭia lumii: dezastre ecologice pe care bunul-simṭ nu le poate remedia. Ceea ce a rămas după ce am decupat o lume esenṭialmente neregulată geometric dacă nu amorfă cu formele pătrate ale raṭiunii. 
Dislocarea teraselor geometrice ridicate de raṭiune a continuat cu erodarea încrederii în artificialul sociologic, în europocentrism (antropologic), în estetic ṣi funcṭionalism în structurile civile ṣi în regulile politice. Chiar ṣi în medicină ṣi fizică raṭiunea a suferit. Abandonului postmodernist al raṭiunii i se substituie imagini familiare, asaltul realităṭii asupra simbolurilor oraṣului – zona matematică de confort – primind un corp artistic.

DEMONII

Există în folclorul mediteraneean câteva dări de seamă despre demonii casei. Creaturi infernale, se nasc și împrumută caracteristicile locatarilor. Cei mai cunoscuți aparțin vetrei, focului și sunt întrupări ale aerului respirat de stăpâna casei. O casă cu multe hornuri, cu mult fum este o locuință ideală pentru acești demoni domestici. Alții posedă cuierul și biblioteca, pe când alții își duc veacul sub pat. Când în casă se mută alți locatari, apar demoni noi. Lupta dintre generațiile de demoni creează neînțelegeri în casă, boală, certuri, copii palizi și lipsiți de voioșie. Demonii neguțătorilor sunt lungi, cu gheare uriașe, pe când cei ai agricultorilor sunt mai degrabă bondoci, însă cu o mușcătură mortală și aproape lipsiți de coadă. Între ei nu există pace. Marea majoritate a demonilor preferă noaptea, demonii preoților și ai vameșilor sunt însă condamnați le veghe eternă. Demonii artiștilor și ai prostituatelor sunt frumoși și sensibili și nu se dau în lături de o anumită cochetărie. Sunt singurii care pot avea ochii albaștri, iar pe spate le strălucește adeseori o coamă de păr blond sau roșcat. Zulufii lor ascund însă gheare, ce pot ridica un miel în aer, și canini în stare să se înfigă în lemn. Urmele de pe ușile caselor locuite de aceștia arată fară putință de tăgadă de ce sunt în stare acești dinți tari ca oțelul.
Dacă sunt izgoniți din casă de un grup demonic învingător (și asta se poate întâmpla exclusiv din cauza proastei organizări de care dau dovadă demonii-artiști), paguba provocată locatarilor e pe măsură. Neavând aripi, nu pot zbura, în schimb picioarele lor din spate, mici în stare naturală, se pot lungi într-atât încât, în nopțile cu lună plină, urinează cu nesaț pe balcoanele primelor etaje sau chiar prin câte o fereastră uitată deschisă de vreo slujnică amorezată.
De la conștința colocuirii cu demonii, Evul Mediu a asemănat diverse acte umane cu posedări demonice. Acte ca reflectarea sau cultul imaginii pe care modernitatea le-a recuperat în numele rațiunii ca acte artistice.
(Cristian Cojanu, coordonator proiect)