Un levantin la New York
Arta noii generații induce de cele mai multe ori perplexitate în rîndul amatorilor de artă cu așteptări moderniste. Unde a dispărut Frumosul, ce s-a întîmplat cu armonia, de ce aleg artiștii să devină entertaineri sau activiști ai societății civile? Aparent, avem o solidă tradiție modernistă, iar noua generație de artiști încearcă să reacționeze împotriva ei. O situație similară, la prima vedere, cu ce se petrecea în Statele Unite la începutul anilor ’60, odată cu emergența artei pop. Și totuși, o anumită parte a modernității artistice, una dintre cele mai influente, nu a fost asimilată mai deloc în peisajul dîmbovițean. E vorba de abstracțiunea americană cu toate subramurile ei: action painting, color field painting. Estetismul abstract de factură gestuală a fost foarte prost reprezentat în România. E și de înțeles, într-un fel. E nevoie de un context cultural favorizant pentru ca dorința de nonfigurativ să fie una sinceră. Românul este mai degrabă iconodul. Stefan Triffa s-a școlit la New York cu Theodoros Stamos și Richard Pousette-Dart, doi pictori importanți ai școlii moderniste americane. E o școală care funcționează în jurul unei ecuații simple: sinceritate-nonfigurativ-estetism. Abstracțiunea new-yorkeză este produsul cultural al unei tendințe specific protestante către austeritate, consecința vizuală directă a acestui spirit iconoclast. Levantul e opusul austerității formale. E carne și miere și sînge totodată. De multe ori și zgură. Din punct de vedere istoric, arta abstractă americană era identificată înainte de 1989 cu decadența imperialist-capitalistă. Informația pătrundea greu în țară și era cenzurată. România a ratat dialogul cu o serie de experimente decisive ale artei contemporane de după război. Pe lîngă abstracțiunea americană, am ratat aproape în întregime întîlnirea cu minimalismul, conceptualismul și ecourile lor. Stefan Triffa e un pictor care încearcă să umple golul dintre cele două culturi.
Stefan Triffa nu face artă abstractă, dacă prin abstract ne gîndim mai degrabă la o experiență generică. E o artă personală, pe care o construiește cu grijă în fiecare zi. Am privit mereu cu o ușoară invidie oamenii care reușesc să-și simplifice viața, să-și depisteze țelul și să se concentreze complet asupra lui. Stefan e unul dintre ei. De cum începe ziua, totul e subsumat picturii. De la micul dejun pînă la paharul de vin băut după masa de prînz, totul e strategie existențială prin care se pune în situația de a picta. Procesul e prezent în pictură cu totul. Spirale, spărturi, forme produse prin decalcomanie, totul născut dintr-un entuziasm matur, bine temperat. Gestualismul său creează răsuciri cromatice care invită privirea să pătrundă iluzionist în spațiul tabloului. Dacă tablourile mari monocrome ale lui Barnett Newman aveau ca miză simbolică redarea experienței sublimului, picturile lui Triffa sînt încărcate de un conglomerat simbolic difuz. E vorba de un eroism bine temperat, o „muzică” matură, ușor dezabuzată, însă stăpînă pe sine. E intimismul hotărît al unui pictor „în floarea vîrstei”. Triffa nu trăiește din abisurile afective ale unui Mark Rothko sau Jules Olitski. Nici nu optează pentru depersonalizarea actului pictural, ca în arta hard-edge. El trăiește în interval. Ca de altfel noi toți. E un pictor abstract care păstrează iluzia spațială și nu se teme de simbolisme afective. E un levantin care trăiește la New York. „O artă umană, mult prea umană”, mi-a fost primul gînd în fața unei pînze din micul atelier, decorat minimal, de lîngă Cișmigiu. În urma discuțiilor mi-am dat seama că nu greșeam. Triffa e un artist sociabil, a cărui artă e rodul întrebărilor duioase și intime pe care fiecare și le pune noaptea tîrziu. Întrebări fără mască, uneori dureroase, de care scapi doar prin somn.
Text: Dan Popescu
Prezentarea de la H’art s-a deschis pe 12 mai 2006 și a rămas accesibilă până pe 3 iunie.

