Pictura ca luptă cu dreptunghiul alb.
Am să încep prin a repovesti o istorioară filosofică culeasă de Jean-Claude Carrière. Un cîine întâlnește o pilă: un obiect ciudat care-i stîrnește brusc atenția. Și astfel, începe să o exploreze așa cum știu câinii să investigheze realitatea – începe s-o lingă. După ceva timp de lins la pilă, câinelui începe să-i sîngereze limba. Însă, încăpățînarea canină îl face să persevereze pînă cînd își dă seama că a început să-i placă gustul sîngelui. Cine mai poate să-l oprească acum?
Ocupația unui pictor este fie demiurgică fie este simpla gesticulație de saltimbanc. Imaginați-vă: vă aflați în fața unui dreptunghi alb și din materii colorate trebuie să transformați acea absență într-o prezență vizibilă care să comunice ceva. E un gest de o vanitate absolută, într-un fel acesta este păcatul artistului, paranoia face parte din job description. E un păcat luciferic care este penalizat în toate culturile. La vechii greci era denumit hybris, în context creștin este trufie, budismul găsește că orice atașament față de realitate te îndepărtează de o posibilă iluminare. Pe scurt, pictorul este din start pe o cale greșită. Cum poți scăpa din acest cerc de foc? Păi singurul răspuns pe care eu îl intuiesc este următorul: scapi fie prin nebunie fie prin inteligență.
Prima cale este acea a celebrului artist și urechea lui. Pictura devine terapie, disperare care te echilibrează temporar după care îți consumă sufletul, inima, organele, creierul și, în cele din urmă, viața. Există totuși și varianta pictorului foarte inteligent care prin combinații succesive de experimente și strategii de abordare a luptei reușește să înfățișeze întregul combat al pictorului cu vidul. E mai puțin dramatism însă mai multă claritate a demersului. Pictorul inteligent ne prezintă graficul luptei artistului cu lumea. E un fel de implicare parțială, artistul face cu ochiul publicului, e mai mult un prezentator decît un trăitor al procesului.
Anca Mureșan este un exemplu hibrid. E o pictură obsedată de centralitate, un horror vacui dezlănțuit. E o încercare de structurare prin aglomerare cromatică, fiecare centimetru pătrat de pînză mustind de informație. Acest tip de pictură obsedantă încearcă să anuleze dreptunghiul alb, e un Proteu care devine osatură și carne prin asiduitate și consum psihic. (Dan Popescu)
Pe 11 septembrie 2013, expoziția „Nimic ascuns” a Ancăi Mureșan a fost prezentată la Club Fabrica, în spațiul skatepark-ului.
În textul său, Dan Popescu pornește de la o parabolă culeasă de Jean-Claude Carrière și o descrie pe Anca Mureșan ca pe un caz hibrid între pictorul care se consumă în lupta cu vidul și cel care o conduce cu inteligență: o pictură obsedată de centralitate, un horror vacui în care fiecare centimetru de pânză mustește de informație.
