Pictura ca diluție a zilelor, a realității și a memoriei.
Ocupația unui pictor este fie demiurgică fie este simpla gesticulație de saltimbanc. Imaginați-vă: vă aflați în fața unui dreptunghi alb și din materii colorate trebuie să transformați acea absență într-o prezență vizibilă care să comunice ceva. E un gest de o vanitate absolută, într-un fel acesta este păcatul artistului, paranoia face parte din job description. E un păcat luciferic care este penalizat în toate culturile. La vechii greci era denumit hybris, în context creștin este trufie, budismul găsește că orice atașament față de realitate te îndepărtează de o posibilă iluminare. Pe scurt, pictorul este din start pe o cale greșită. Cum poți scăpa din acest cerc de foc? Păi singurul răspuns pe care eu îl intuiesc este următorul: scapi fie prin nebunie fie prin inteligență. Prima cale este aceea a celebrului artist și urechea lui. Pictura devine terapie, disperare care te echilibrează temporar după care îți consumă sufletul, inima, organele, creierul și, în cele din urmă, viața. Există totuși și varianta pictorului foarte inteligent care prin combinații succesive de experimente și strategii de abordare a luptei reușește să înfățișeze întregul combat al pictorului cu vidul. E mai puțin dramatism însă mai multă claritate a demersului. Pictorul inteligent ne prezintă graficul luptei artistului cu lumea. E un fel de implicare parțială, artistul face cu ochiul publicului, e mai mult un prezentator decît un trăitor al procesului. Anca Mureșan este un exemplu hibrid. E o pictură obsedată de centralitate, un horror vacui dezlănțuit. E o încercare de structurare prin aglomerare cromatică, fiecare centimetru pătrat de pînză mustind de informație. Acest tip de pictură obsedantă încearcă să anuleze dreptunghiul alb, e un Proteu care devine osatură și carne prin asiduitate și consum psihic.
Ei bine, lucrările din expoziția de față procedează invers. E un demers logic care diluează structura imaginii. E o diluție a zilelor, a realității și memoriei. Lucrările Ancăi devin fantome ale unei realități pierdute, niște madlene care circumscriu un vid. E o revenire treptată la dreptunghiul alb inițial. E o detensionare a necesității formei, o diluție asumată și împăcată.
Dan Popescu
În Noaptea Albă a Galeriilor din 24 mai 2013 (NAG 7), pictura Ancăi Mureșan a fost expusă în Casa Mița Biciclista, la colțul străzii Biserica Amzei cu Christian Tell.
Textul lui Dan Popescu pornește de la vanitatea gestului pictural și vede în Anca Mureșan un exemplu hibrid, o pictură obsedată de centralitate și de horror vacui. Lucrările expuse procedează însă invers: diluează structura imaginii până devin fantome ale unei realități pierdute, într-o revenire treptată la dreptunghiul alb.
